Print
Hits: 29584

User Rating: 5 / 5

Star ActiveStar ActiveStar ActiveStar ActiveStar Active
 

SCURT ISTORIC AL RASEI CIOBĂNESC GERMAN


Despre Ciobănescul german, cea mai răspândită şi mai populară rasă de pe glob, s-au scris nenumărate cărţi şi articole. A condensa istoria rasei într-un singur articol este o misiune dificilă şi ingrată. Inevitabil, trebuie omise, din lipsă de spaţiu, contribuţiile multor crescători pasionaţi, care au contribuit la evoluţia ciobănescului german. Privită sub aspect temporal, istoria formării rasei se întinde pe durata unui secol şi este foarte bogată în evenimente. Anul 1899, ultimul din secolul al XIX-lea, este considerat a fi primul din istoria rasei.

FORMAREA RASEI (1899 – 1936)

Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au slujit de câini pentru a-şi uşura munca. La vânătoare, la paza turmelor de oi şi a cirezilor de vite, reuşita depindea de capacitatea de lucru a câinilor, de abilităţile lor. Alte misiuni cum ar fi: paza gospodăriei şi a persoanei, tractarea caretelor de marfă, etc. erau de asemenea încredinţate câinilor. Treptat, omul a selecţionat rase de câini potrivit nevoilor sale, pentru a obţine rezultate maxime.

O categorie aparte, a câinilor specializaţi, o constituie câinii ciobăneşti. În rândul lor, chinologii identifică tipul de ciobănesc continental european, din care provin o serie de rase, cum ar fi: ciobănescul belgian, ciobănescul german, beauceronul, etc. Până spre finele secolului al XIX –lea, în expoziţiile chinologice, aceste rase concurau împreună, fără vreo distincţie, înscrise la categoria ciobănesc continental european. În deceniul opt al secolului al XIX-lea , exemplul Angliei, care îşi standardizase o serie de rase naţionale, începe să fie urmat şi pe continent. Belgia, Franţa, Olanda, Germania încep să acorde o mai mare atenţie raselor endemice, pentru ca printr-o selecţie riguroasă să-şi poată standardiza şi omologa rasele naţionale.

Chinologii germani se lansează într-o aprigă dispută referitor la standardizarea şi selecţia ciobănescului naţional. Richard Strebel, un reputat chinolog german, propune preluarea modelului de standardizare utilizat de englezi pentru rasa Collie. În viziunea sa Ciobănescul german trebuia să aibă 3 varietăţi: cu păr scurt, cu păr lung şi cu păr aspru. Ludwig Beckman din Düsseldorf propunea trei rase distincte în funcţie de textura robei. Părerile erau multe şi controversele păreau fără sfârşit. Cel care avea să tranşeze definitiv problema a fost ofiţerul de cavalerie Max von Stephanitz, considerat părintele rasei Ciobănesc German.

(Max von Stephanitz)

În urma mariajului său cu o actriţă, act considerat indezirabil de morala cazonă a vremii, Max von Stephanitz a fost constrâns să părăsească armata. Fără regrete, el s-a transformat în fermier, ocazie cu care a constatat că ciobăneştii din zonă fac faţă cu greu pretenţiilor sale. Aşa s-a născut ideea de a crea o rasă mai adaptabilă, rezistentă la efort, cu apetit pentru lucru, inteligentă şi devotată stăpânului. Fiind la curent cu disputele chinologice ale vremii, Stephanitz a decis să aleagă o altă cale pentru crearea ciobănescului naţional. El şi-a dat seama rapid că soluţia practică a problemei (dat fiind materialul biologic pe care îl avea la dispoziţie) era crearea unei rase universale, capabilă să lucreze în orice condiţii de relief şi de climă din Germania, cu maxim de randament. Acest câine universal, conceput de Max von Stephanitz, era un ciobănesc cu păr semilung, robust şi puternic.

(Max von Stephanitz)


În 3 aprilie 1899, Max von Stephanitz participă la o expoziţie chinologică organizată în Karlsruhe, în vestul Germaniei. Cu acest prilej, a văzut un ciobănesc foarte apropiat de imaginea pe care şi-o făcuse despre viitoarea rasă. Era vorba despre Hektor Linksrhein, pe care l-a cumpărat pe loc. Acesta va constitui baza de plecare în formarea noii rase. Imediat Max von Stephanitz pune bazele Clubului de Ciobănesc German (Schäferhunde Verein), al cărui preşedinte va rămâne până la moartea sa, în 1936. Tot atunci deschide şi cartea de origine a rasei. Hektor Linksrhein, rebotezat Horand von Grafrath, a fost primul înregistrat în documentele Clubului. Alături de Max von Stephanitz s-a format un nucleu de experţi; pasionaţi de formarea unei rase de câini utilitari, reprezentativă pentru Gemania. Misiunea nu a fost uşoară, dar fostul ofiţer Max von Stephanitz a condus Clubul cu o mână de fier, impunându-şi propria viziune asupra ţintei finale.

( Horand von Grafrath )

Tot atunci s-a decis organizarea show- ului anual Sieger, la care se desemna cel mai frumos mascul şi cea mai frumoasă femelă a anului respectiv. Cu toate acestea, lupta pentru a atinge obiectivul dorit nu a fost uşoară, nici pentru club, nici pentru crescători. Von Stephanitz a ales ca punct de plecare în construirea noului tip de câine, ciobăneştii din Würtemberg şi din Thuringia. În timp ce în Würtemberg erau preferaţi câinii de talie mare, puternici şi bine formaţi pentru muncă, în Germania centrală exemplarele erau de talie mai mică. Decizia clubului a fost ca de la încrucişarea celor 2 tipuri să se pornească în fondarea noii rase.

La acea vreme, rezultatul încrucişărilor a fost un câine de culoare lupie, mai asemănător cu Canis Lupus decât cu Ciobănescul german de astăzi. Din împerecherea lui Horand von Grafrath cu diverse femele din canisa Krone a rezultat o adevărată linie Horand, care ulterior a alimentat ani în şir Sieger –ul cu învingători.

(Horand von Grafrath şi Mari von Grafrath)

Din împerecherea lui Horand von Grafrath cu femela Mores Plieningen a rezultat Hektor von Schwaben, un reproducător cu mare influenţă asupra evoluţiei ulterioare a rasei. Cu un aspect nobil, de talie medie, având corpul alungit şi un trap elegant, Hektor von Schwaben a câştigat Sieger-ul în anul 1901. Roland von Park, fiul lui Hektor, a câştigat Sieger-ul din 1903. Un alt urmaş al lui Hektor von Schwaben a fost Beowulf, înregistrat cu numărul 10 în cartea de origine a clubului. Cel mai bun urmaş al lui Beowulf a fost Heinz von Starkenburg, al cărui fiu, Roland von Starkenburg, a câştigat Sieger-ul în 1906 şi 1907. Rezultat al unei strânse consangvinizări, Roland a fost cel mai frumos exemplar al acelor timpuri, însă caracterul său lăsa mult de dorit.

Unul dintre urmaşii săi, Erich von Grafenwerth a câştigat Sieger-ul din 1920, dar din păcate a moştenit defectele de caracter ale străbunicului său. Cel mai bun urmaş al lui Erich a fost Klodo vom Boxberg, câştigător al Sieger-ului din 1925. Dacă precedentele titluri fuseseră câştigate de exemplare de talie mare, de această dată, spre uimirea spectatorilor, Stephanitz a ales ca şi câştigător un exemplar de talie medie, dând astfel semnalul pentru orientarea viitoare. El a sesizat pericolul tentaţiei de a creşte exemplare tot mai masive, dar mai puţin agile. Un an mai târziu, Klodo vom Boxberg a fost vândut în

Statele Unite, unde a stat la baza liniilor nord-americane de ciobănesc german.

(Erich von Grafenwerth)

În acelaşi timp, crescătorii au încercat să elimine defectele temperamentale, transmise pe linie paternă. În acest scop, Stephanitz şi-a modificat programul de selecţie, recurgând la aşa numitul outcrossing. Outcrossingul, sau împerecherea unor exemplare neînrudite are riscurile sale. De aceea, numărul indivizilor introduşi în programul de selecţie a fost strict limitat şi controlat. Fără excepţie, nou-veniţii trebuiau să fie perfect sănătoşi, rezistenţi la efort şi cu un temperament foarte bun. Această infuzie de sânge proaspăt a avut un rol hotărâtor în evoluţia de mai târziu a rasei.

(Max von Stephanitz arbitrând in expoziţie)

Obţinând aspectul general şi temperamentul dorit, Clubul de Ciobănesc German a trecut la stabilirea unor severe criterii de selecţie, eliminând de la reproducere exemplarele cu anumite defecte tolerate până atunci, cum ar fi: urechile căzute sau prietenoase, ori coada în formă de cârlig sau încovrigată.

Până în 1936, Max von Stephanitz a condus Clubul de Ciobănesc German cu o mână forte, excluzând crescătorii care făceau rabat de la principiile statuate de club. Activitatea sa ca arbitru, crescător şi preşedinte al Clubului de Ciobănesc German a imprimat un asemenea impuls muncii de selecţie, încât rasa a devenit repede extrem de populară în lume, datorită calităţilor sale.

PERIOADA POSTBELICĂ


În cel de-al doilea război mondial, numeroşi ciobăneşti germani au executat misiuni pe front, atât pentru tabăra germană, cât si pentru cea aliată. Mare parte dintre ei au căzut la datorie. Efectivul european a scăzut drastic şi datorită crizei economice de după război. În multe ţări resentimentele faţă de Germania Nazistă s-au răsfrânt şi asupra rasei ciobănesc german. Pentru a disocia rasa de ţara sa de origine, au apărut denumirile: Ciobănesc Alsacian, Câine Lup sau Lup Alsacian, care au rămas în vorbirea curentă timp de decenii.

Începând cu anii ’50 în Germania de Vest se reiau eforturile pentru redresarea rasei. În special canisele Wienerau şi Arminius au avut un impact deosebit asupra aspectului actual al ciobănescului german. Reproducători de marcă ai perioadei postbelice au fost Quanto Wienerau, Canto Wienerau, Mutz von Pelztierfarm şi Marko von Cellerland. Quanto Wienerau a avut ca urmaşi notorii pe Dick Adeloga , Lasso de Val Sole şi Uran von Wildsteigerland. Canto Wienerau l-a avut drept urmaş pe celebrul Canto Arminius, un reproducător de marcă.

Anii ’70 au marcat separarea liniilor de expoziţie de cele de lucru, separare perpetuată până astăzi. Tot atunci coloritul negru-roşcat a început să se impună tot mai mult, devenind predominant şi dezirabil în expoziţiile de frumuseţe.

Schäferhunde Verein a continuat să îmbunătăţească standardul rasei şi a sporit rigoarea regulamentului de selecţie. Chiar dacă nu s-a renunţat la motto-ul lui Max von Stephanitz : „Utilitate şi Inteligenţă”, realitatea ultimilor ani pare să sugereze o altă ordine a priorităţilor, după modelul: „Sănătate, Frumuseţe, Inteligenţă şi Utilitate”.

ZIDUL BERLINULUI ŞI CIOBĂNESCUL DE EST

Divizarea Germaniei în două state, după cel de-al doilea război mondial, şi-a pus amprenta şi asupra evoluţiei ciobănescului german. Zidul Berlinului, ca simbol al izolării estului de vest, poate simboliza în egală măsură separarea crescătorilor din Germania Democrată de ideile Clubului de Ciobănesc German din fosta R.F.G. În cele două Germanii s-a mers, prin urmare, pe drumuri diferite.

Până în anii ’70 crescătoriile de ciobănesc german din R.D.G. lucrau aproape în exclusivitate pentru şi sub supravegherea forţelor de ordine. Întreg lagărul socialist apela la aceste pepiniere, care furnizau ciobăneşti germani pentru armate şi miliţii. Selecţia era făcută exclusiv pentru acest gen de misiuni. Aşa s-a ajuns ca ciobănescul german de est să difere radical de cel promovat în occident. Armata şi miliţia din România aveau în dotare, înainte de 1989, astfel de câini importaţi din R.D.G. Era aşa-numitul câine-lup sau ciobănescul german de linie veche (eufemistic spus). Diferenţele cele mai notabile faţă de standardul actual al ciobănescului german rezidă în talia acestor câini (de obicei peste limita maximă permisă de standard), spatele drept, crupa dreaptă sau cel mult teşită. Deşi aceste diferenţe sunt uşor vizibile, în România relativ puţini sunt cei care pot deosebi un ciobănesc german standard, de urmaşii ciobăneştilor proveniţi din pepiniera de la Sibiu. Iată de ce, paradoxal, ciobănescul german este rasa cea mai bine reprezentată în România, dar şi cea mai confuz percepută.

DE LA CÂINE CIOBĂNESC LA CÂINE UTILITAR

Încă de la începutul secolului trecut, Max von Stephanitz a sesizat faptul că sfera de utilizare a ciobănescului german trebuie lărgită. Modificările rapide care aveau loc în economie şi, mai cu seamă, în zootehnie, reduceau drastic şansele de utilizare a lui ca şi câine ciobănesc. Aşa încât a început demersurile pe lângă guvernul Germaniei, pentru ca rasa să fie acceptată în serviciul poliţiei şi al armatei. La început s-a izbit de refuzuri sistematice, dar nu a abandonat cursa. În 1909, câteva exemplare au fost integrate în serviciul poliţiei. Apoi şi armata a urmat acest exemplu.

Consacrarea definitivă a venit în timpul primului război mondial. Utilizaţi pe post de curieri, în serviciul sanitar sau pentru pază şi patrulare, ciobăneştii germani s-au remarcat prin curajul şi inteligenţa cu care şi-au îndeplinit misiunile. Combatanţii din ambele tabere au văzut cu ochii lor cum lucrau aceşti căini în condiţii de front, iar povestirile lor au contribuit la creşterea explozivă a popularităţii rasei. Serviciile de poliţie şi armată din numeroase ţări au achiziţionat ciobăneşti germani, care după terminarea stagiului operativ se transformau cu uşurinţă în excelenţi câini de familie.

Pentru a spori calităţile de câine utilitar ale ciobănescului german, Max von Stephanitz a elaborat primul regulament al competiţiilor Schutzhund (Câine de protecţie), structurat pe 3 secţiuni: obedienţă, urmă şi protecţie. Pentru a fi acceptaţi ca reproducători, ciobăneştii germani erau obligaţi să promoveze cel puţin primul nivel al acestei competiţii.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Ciobănescul german a fost şi primul câine utilizat ca însoţitor pentru nevăzători. Este sugestiv şi faptul că, singura rasă, alta decât ciobănescul belgian, care a reuşit să urce pe podium la competiţia Ring Belgian a fost ciobănescul german. Cu timpul, ciobănescul german a fost utilizat la şi la alte misiuni: salvare urbană şi montană, însoţire persoane cu handicap, zooterapie şi altele. În unele ţări se mai organizează competiţii de „Herding” pentru ciobănescul german, care demonstrează că acesta nu şi-a pierdut calităţile native de câine ciobănesc. Toate aceste sunt doar câteva dintre motivele pentru care ciobănescului german i s-a conferit titlul de „Regele câinilor utilitari”.